Palatul Ghica de la Caciulati, Ilfov

La Palatul Ghica am ajuns oarecum intamplator, nefiind in obiectivul excursiei din acea zi in jurul Bucurestilor. Un panou din Moara Vlasiei ne indica prezenta in zona a acestui palat asa ca, fara a intreba de prea multe ori, l-am gasit destul de usor, dar nu in Moara Vlasiei ci in satul urmator, Caciulati. Nu la fel de usor insa am gasit paznicul care sa ne dea voie inauntru. Poarta, care se deschidea spre o aleea lunga si impunatoare, era deschisa iar din cutia de 2 pe 2 a portarului se auzea un tranzistor. Am ciocanit de cateva ori, fara succes. Si cum nu vroiam sa intram fara a cere voie cuiva, am incercat sa ne gasim omul la barul de peste drum. Nu l-am gasit, insa un baiat blondiu, ce sorbea linistit dintr-o halba, s-a aratat dispus sa ne insoteasca pana la palat, unde probabil era si paznicul nostru. "Nea cutare! Nea cutare!" l-a strigat pustiul si de la unul dintre geamuri a aparut o silueta masiva si cam tuciurie. "Uite, bre, oamenii astia vor sa vada palatul!" "Ce vor, ma?" Se retrase apoi din fereastra si reaparu cateva secunde mai tarziu in cadrul masiv al usii. "Vor sa vada palatul." Eu nu ziceam inca nimic, asteptand sa vad cu cine am de-a face. "Pai, palatul e inchis, nu se prea viziteaza." Acest "nu prea" era tot ce vroiam sa aud. "Stiti, eram si noi prin zona, am remarcat palatul si am vrea sa il vizitam, daca se poate" am spus, in timp ce ma indreptam hotarat spre el. Inainte de a apuca sa mai zica ceva, ii bagasem deja o bancnota in palma. "Ei, haideti sa vedeti, da' mare lucru nu mai ie."

O frumoasa descriere a palatului gasiti aici.

La plecare, nenea paznicul ne-a dat sa citim doua pagini cu informatii despre palat, pe care le-am fotografiat iar odata ajuns acasa le-am transcris si pus pe blog. Aveam sa imi dau seama mai tarziu ca textul era luat de pe site-ul primariei Moara Vlasiei, unde va indrum si pe voi sa-l cititi, ca eu nu dau cu copy&paste.

As adauga insa doar doua comentarii.

Cum Alexandru Dimitrie Chica nu a fost casatorit, palatul a fost lasat prin testament surorii sale Pulcheria (Profira) Ghica, casatorita in 1830 cu colonel Vladimir Moret de Blaremberg. Si din aceasta casatorie, Pulcheria a avut trei copii: Nicolae, Constantin si Alexandru care au mostenit impreuna mosia. Ei bine, ca sa vedeti cum se incurca destinele oamenilor si firele povestilor, aflu dintr-un articol din Jurnalul National ca Nicolae Blaremberg si-a incrucisat la un moment dat destinul cu Stefan Bellu, unul din membrii de seama ai familiei Bellu, cea cu conacul de la Urlati, despre care am scris. Macar ca cei doi erau reprezentanti de seama ai Justitiei Romane la acea data, ei si-au incrucisat destinele si sabiile intr-un duel legat de chestiuni de onoare. Citez din articol: "Pe la 1890, Nicolae Blaremberg s-a casatorit cu Paulina Anghelescu, «o frumoasa doamna» (pictata si de Nicolae Grigorescu), dar fara bani, fara rang si cu o reputatie indoielnica. Avea un copil din flori, Olga, dintr-o legatura amoroasa cu boierul Stefan Bellu. Blaremberg i-a cerut acestuia sa recunoasca copilul si sa-si asume raspunderea pentru intretinerea lui. Bellu refuzand - noteaza Mihai Dim. Sturdza - a avut loc un duel incheiat fara rezultat si fara impacare pe teren, deci si fara legalizarea statutului fetei."

In alta ordine de idei, din informatiile de pe site-ul primariei Moara Vlasiei, ca si din relatarile paznicului, aflu ca acest palat este in prezent in proprietatea/custodia Academiei Romane. Din pacate, dupa cum se poate vedea si din unele fotografii, Academia Romana nu este chiar ceea ce am numi un bun gospodar: unele camere au tencuieli cazute, miroase a mucegai, mobilierul este sporadic, multe camere sunt goale. Ma asteptam ca aici sa fie amenajat un muzeu. Sau ca palatul sa aiba cat de cat o utilitate, sa fie folosit la ceva, orice. Din pacate, nu e nimic: nici muzeu, nici cladire administrativa, nici casa de oaspeti.... E lasat put si simplu de izbeliste. Ma rog, nu chiar, daca totusi au angajat un paznic. Cladirea asta insa ar putea fi valorificata daca s-ar dori acest lucru. Sigur, Academia Romana sufera, stim cu totii, de o lipsa cronica de fonduri. Dar cred ca aici e vorba si de altceva: o lipsa de interes, de viziune, de preocupare. Chiar nu se poate face mai mult? Un parteneriat public-privat sau un proiect cu fonduri europene ar rezolta problema baneasca. Sigur, acum e criza, dar pana in toamna anului trecut de ce nu s-a facut nimic?

Am auzit insa, de la portarul vorbaret, ca aici s-au filmat secvente din diverse filme, unele cu actori celebri (Van Damme, Wisley Snipes s.a.). Iar o trupa de guristi de pe la noi si-a tras aici videoclip. Ma gandesc ca inchirierea locatiei se va fi facut pe niste mii de euro, care ar fi trebuit, te-astepti, sa se regaseasca macar sub forma de reparatii. Nu pare sa se fi intamplat asa.

Havuzul din fata palatului. In spate se vede aleea principala pana la sosea...



Spatele palatului, care da spre raul Cociovaliştea...





Intre fotografia anterioara si urmatoarea ai zice ca nu e mare diferenta: doar unghiul e putin schimbat si... starea tencuielii.



Holul de la intrare:

De ceva reparatii ar fi nevoie, nu cine stie ce, dar oricum...

Mobilierul de epoca stil Ludovic al XVI-lea, aflat intr-unul dintre dormitoare, a apartinut Elenei Lupescu, care a locuit aici o perioada.

Scarile care duc la subsol. Paznicul insista ca noaptea aude pasi pe aceasta scara. Sa-l credem?

Subsolul in care s-ar fi turnat secvente din mai multe filme. Cica peretii erau varuiti in alb, dar au fost murdariti, sa para mai vechi, cu ocazia filmarilor. Normal ar fi fost ca la plecare sa ii zugraveasca din nou, sa ii lase cum i-au gasit.

Una din camerele de la subsol...

Probabil si literele au ramas tot de la vreo filmare, caci altminteri nu pot sa imi inchipui rostul lor.

Casa de bani. Atat de grea, incat au turnat dusumeaua de ciment in jurul ei. Greu de spus de cand dateaza, oricum nu cred ca e "de pe vremea lu' Ghica", cum ne-a spus paznicul.

Sigla fimei producatoare a casei de bani, poate o recunoaste cineva si o poate data:

Mai multe despre Palatul Ghica puteti afla oricand din diverse articole de pe net, prietenul "Gagăl" e de incredere (de exemplu, aici). Exista si o poveste cu niste schelete descoperite in curtea palatului, mai multe amanunte in acest articol.

In privinta vizitarii palatului, teoretic este inchis publicului. Daca insa stiti sa zambiti frumos... si mai ales romaneste, se rezolva.

UPDATE: Fabricantul seifului este Thomas Milner (1781-1849). Compania pe care a fondat-o in Liverpool s-a numit Thomas Milner and Son. Numele companiei face referire la fiu sau, William, nascut in 1805 si decedat in 1874 si care a preluat afacerea tatului sau. In 1950, compania a fuzionat cu Chatwood, iar in 1962 au fost cumparati de Assa Abloy.

Milner a fost un pionier in domeniul seifurilor rezistente la foc. Acestea au fost create prin introducerea unui material izolant intre peretii exteriori si cei interiori ai seifului, material care emitea umezeala, daca am inteles eu bine. Milner a patentat acest tip de seif in 1840.

Thomas i-a avut printre clienti pe Ducele de Wellington si Ministerul de Razboi al Angliei, iar un seif Milner s-ar fi aflat si pe Titanic. O fotografie a unui astfel de seif in stare exceptional de buna puteti gasi la aici

Desertul Kuntakinte (prietenii stiu de ce)

Casa...

"Desertul Kuntakinte". Cele doua "domnisoare" langa gura podului si umbrela fara panze.

"Cuferele" si cutia cilindrica cu scrisori:

In dreapta-sus fata de arcurile de pat se vede capul uneia dintre cutiile cu masti de gaze.

Sacul cu necuvantatoare, samovarul, "amfora", cele doua cutii gazoase si cufarul cu "razboiul chimic":

Sticlute frantuzesti si cutiile lor originale (de la Paris?):

In stanga sus, opaitzul "made in sweden". Suporturile metalice de pahare. Suveica, rama etc.

"Farmacia", curatata de praf:

Pe cele doua flacoane lunguiete din centrul imaginii scrie "apa distilata". O mai fi buna?? In partea de jos a imaginii se vede un colt din lozul interbelic (romanesc, dar scris in franceza).

Banutii de plumb:

Din poza urmatoare, se poate aprecia mai bine starea impecabila a cutiilor cu mastile de gaze. In interior, lucesc ca noi. Iar tabloul contine o fotografie cu cinstiti cetateni la o adunare, dintre care unii imbracati in uniforma militara a primului razboi mondial.

Pentru cei care nu stiu ce-i cu "desertul Kuntakinte", am scris pe blogul unui prieten, urmatorul comentariu:

Duminica trecuta, m-am urcat intradevar in podul casei mele. Mai precis, in podul casei pe care urmeaza sa o demolez pentru a face loc uneia mai mari, caci cea veche nu are decat doua camere si un hol intre ele, iar peretii crapati nu mai inspira incredere. Ei, si casa asta veche - din 1912 - are si ea, fireste, un pod. Pe care, tot asa, nu m-am simtit ispitit pana acum sa il cercetez - ma mir si eu de ce, ca altminteri numai la poduri de case vechi ma gandesc, si cand dorm si cand sunt la serviciu. Ei bine, de data asta chiar am avut noroc: cat puteam vedea in lumina difuza a podului, forme misterioase de relief se profilau in departari, asteptandu-ma sa le aflu rostul lor acolo. Tata, de jos, ma striga: “Ai grija unde calci! Sa nu se rupa vreo scandura cu tine, stii ce-ai patit la Albesti! Ei, ce faci acolo? Zi ceva, nu te mai aud!” Eu ma indepartasem deja de gura podului, mirat ca cele doua manechine de carpa care o pazeau nu au raspuns privirii mele mirate. In schimb, i-am raspuns tatii: “Aici e chestiune de dragoste, iar in dragoste nu incape graba. Ai, deci, rabdare si lasa-ma sa-mi caut destinul printre lucrurile astea vechi.” Un vas enorm zacea rasturnat pe burta: desigur, o amfora romana mi-am spus, trebuie sa o iau cu mine, se poate sa mi se faca sete pe drum, iar drumul se arata prafuit, mama doamne, ce prafuit era! Ceva mai incolo, am gasit un opait, un fel de aragaz portabil pe care mai tarziu, cand l-am sters de praful matusalemic, gros ca untura pe sorici, am gasit scris “Made in Sweden". Dar pe moment nu-mi ardea de aragaze, ma avantasem deja spre primele cufere cu aur. Ma rog, nu erau decat niste cutii de lemn cu cabluri electrice si piulite, dar cu cata emotie dadusem capacul fiecareia la o parte! Oho, si nu erau una sau doua, ci sapte! Sapte capace, sapte emotii, sapte kile de praf! In spatele lor zacea rasturnata, ca o primadona anchilozata in momentul reverentei, o cutie cilindrica de carton, din a carui gura imensa curgea un teanc de scrisori. Mai tarziu aveam sa gasesc printre ele o scrisoare din 1913 insotita de un martisor, fotografii ale unei Miss Romania de prin anii 30, o carte de vizita a unui senator interbelic, o scrisoare a prefectului din Soroca si un loz la Loteria Fundatiilor Regale. M-as fi asezat chiar atunci sa desfac scrisorile si sa inspir adanc aerul prins intre filele lor, dar tabla incinsa a casei dogorea mai ceva ca-n desertul Kuntakinte. Aveam desigur cu mine umbrela gasita langa cele doua domnisoare tacute, dar nu ma puteam baza numai pe spitele ei goale. Curioasa mai e si viata asta: ceva mai incolo am gasit o alta umbrela, de data asta cu panzele-i in ordine, dar fara maner. Cum sa o apuc? Am lasat-o acolo, nerabdator sa merg mai departe. Adica doi pasi la dreapta, pana la cufarul mare de nuiele pe care era asezat - sau aruncat, cum vreti - un alt cufar, mai mic si mai plicitisititor, dar cu mult mai bogat decat oricare altul: pe capacul lui erau risipite zeci de monede. As fi vrut sa fie macar de argint, asa speram eu, dar erau de plumb sau asa ceva, de culoarea prunei stricate. Erau monede de 20 de lei de prin anii 30. Cufarul cel mare, de nuiele, avea insa, fara sa stie, la picioarele lui o alta comoara: aruncati, de data asta, chiar in colbul podului, zaceau lipsiti de vlaga zeci de banuti gauriti, de 5 si 10 bani din 1905 si 1906. I-am strans pe toti, cu atentie, macar ca o salba la gat nu era chiar ceea ce imi trebuia in momentul acela: ma miscam tot mai greu, aerul devenea tot mai incins, tot mai irespirabil. Mi-am dat seama de asta cel mai bine in clipa cand am desfacut cele doua cutii cu masti de gaze din 1939. Erau impecabile, pareau scoase din fabrica in urma cu 7 zile, nu 70 de ani. Aveau si carticelele de instructiuni cu ele pe care le-am citit crispat, cateva minute mai incolo cand, spre capatul dinspre poarta al podului, intr-unul din cuferele de acolo, am dat peste un razboi chimic in plina desfasurare: zeci de sticlute farmaceutice frantuzesti, URASEPT si UROPHILE, pastile, fiole, prafuri, pungute cu inscriptii misterioare “de trei ori pe zi", cutii si cutiute “Farmacia Gerota din Buzau", toate se bateau sa mai supravietuiasca inca unui secol. Saracele, erau atat de prinse in galceava lor incat, ca sa nu le deranjez, am luat cufarul cu totul. A fost, dealfel, singurul cufar luat din pod. In el aveam sa pun, dupa inventariere si desprafuire, toate celelalte necuvantatoare gasite acolo (desigur, ar fi trebuit sa pomenesc aici si de suporturile metalice de pahare, si de samovarul fara robinet, de rama frumos sculptata, de suveica subtirica si de toti camarazii ei de pe frontul razboiului de tesut). Pe toate le-am salvat din desertul Kuntakinte, aflat in podul casei mele, pe Nucului nr 10.

Toma T. Socolescu pe Wikipedia

Prin eforturile doamnei Laura Brajon Socolescu si a sotului acesteia, a aparut zilele acestea o pagina pe Wikipedia (aici in franceza si aici in engleza), dedicata arhitectului Toma T. Socolescu (despre a carui casa din Paulesti, aflata intr-o stare avansata de degradare, am scris nu demult un post). Pagina contine informatii despre personalitatea, genealogia si mai ales opera acestui pe-nedrept-uitat arhitect roman. Va invit sa va bucurati ochii si spiritul. Pe cand si varianta in limba romana a articolului de pe Wiki?

Conacul Bellu - un exemplu de conservare si valorificare monumentala

Conacul Bellu din Urlati ar merita sa fie mai bine cunoscut. Are toate datele unui succes muzeal: o arhitectura care nu poate lasa rece pe nimeni, oricat de neavenit ar fi, o colectie de obiecte de arta si mobilier impresionanta prin diversitate si calitate, un personal calificat si profesionist, materiale de informare etc. Dar are, zic eu, si un mare ghinion: acela de a fi amplasat intr-o zona deloc turistica. Practic, nu prea ai cum sa dai de el intamplator: daca nu te duci special la Urlati ca sa-l vezi, nici ca il vei vedea vreodata. Ca necunoscator in ale arhitecturii traditionale, eu am aflat de acest conac abia recent, rasfoind cartile lui Ghika-Budesti, Grigore Ionescu, Corina Nicolescu si ale altora, unde insa nu am gasit decat cel mult cate o fotografie alb-negru. Pare ceva frumos, mi-am zis, o mai fi existand? O scurta incursiune pe net mi-a confirmat ca da. Si cum intamplarea a facut sa am un drum prin zona Ploiestiului, m-am abatut spre Urlati. Pentru cine nu stie, la Urlati se ajunge din soseaua Ploiesti-Buzau, prin localitatea Albesti-Paleologu, din care se face un drum de vreo 6 km pana la Urlati. Ajunsi acolo, trebuie sa intrebati de conac, ca nu sunt indicatoare. Conacul e undeva pe o colina impadurita, la care se ajunge pe niste stradute laturalnice (adresa exacta: Str. Orzoaia de Sus, nr. 2., telefon 0244 271721, program de vizitare 9-17, luni inchis). Despre istoria sa nu v-as spune decat ca a apartinut unei familii de aromani, originari din Pindu Macedoniei, stabiliti la noi prin anii 1780. In Valahia, familia Bellu a facut averi si s-a inrudit cu mari familii boieresti autohtone. Alexandru Bellu (1850-1921), unul dintre ultimii membrii importanti ai acestei familii, a fost un om de cultura, avocat, numismat si fotograf - unul din precursorii artei fotografice romanesti (fotografiile sale cu tarani romani au fost reproduse in albumul "La Roumanie en images", aparut la Paris, in 1919). Mai multe despre conac, puteti afla de aici, aici si aici. Oricum, ceva articole sunt pe net, din pacate nu si o pagina oficiala a Muzeului Conacul Bellu. Si acum, pozele. Din pacate, numai din exterior, ca in interior nu era voie.

Articol Republicanul

Ma bucur ca publicarea fotografiilor casei Socolescu din Paulesti nu a ramas fara ecou in mass-media: in ziarul ploiestean Republicanul a aparut un articol despre aceasta casa. Poate se sesizeaza cineva...

Desi tare mi-e teama ca astfel de sensibilizari nu sunt suficiente pentru salvarea unui monument, ca ar trebui facut mai mult. Dar ce? In seara aceasta ministrul culturii demonstreaza in Piata Universitatii pentru salvarea patrimoniului cultural. Pe mine unul treaba asta ma descurajeaza: ministrul ar trebui sa propuna legi mai drastice, sa propuna o motiune in Parlament, sa isi traga colegii de maneca sau sa ii ia de gat, in sfarsit, sa faca ceva concret, ceva ce noi, simplii "alegatori", nu putem. Sa ne lase pe noi sa demonstram, iar domnia sa sa faca mai mult de atat. Noi cu atitudinea, dansul cu actiunea. De regula, astfel de manifestari sunt menite sa atraga atentia tocmai ministerelor de resort, "organelor de drept", institutiilor statului indreptatite si obligate sa se ocupe de un domeniu anume. Daca insa "organul" este cel care cheama la manifestatie, cine mai e adresantul? Cine-i iapa care nu pricepe? Mostenitorul sau patronul care vrea sa poata vinde terenul de sub o cladire de patrimoniu? Firmele de constructii? "Mafia imobiliara"? Mie unul, treaba asta mi se pare o noutate absoluta: daca pana acum manifestau indivizii sa priceapa institutiile, acum ies in strada ministerele sa priceapa smecherii. O fi bine? O fi rau?

Casa in pericol pe Sos. Kiseleff

Semnalez aparitia unui articol despre o casa aflata in pericol, chiar daca (sau "tocmai din cauza faptului ca") e plasata in buricul targului, pe Sos. Kiseleff.

SOS Casa Manciulescu din satul Cioranca, jud. Buzau

Am trecut de multe ori prin satul Cioranca unde, la iesirea dinspre Buzau, pe stanga, am remarcat o casa cu un cerdac inalt si o forma particulara a fatadei. Azi chiar m-am oprit sa fac cateva poze si sa aflu ceva despre aceasta casa. Un localnic mi-a spus ca ar fi apartinut unui boier Manciulescu. Numele imi spune parca ceva, dar deocamdata nu am reusit sa aflu nimic despre acest Manciulescu. Daca stie cineva ceva, orice informatie e bine venita. Oricum, casa pare a fi in proprietatea cuiva, tinand cont de faptul ca usile de la parterul casei erau unele de fier masiv, cu lacate asemenea.

UPDATE

Am aflat* ca aceasta casa ar fi fost construita in 1920 de Virgil Manciulescu, fost avocat si proprietar de pamant.

* Judetul Buzau. Palate, vile, case celebre, conace boieresti, case taranesti. Gheorghe Petcu. Ed. Alpha MDN, 2007.